Parerile Artistului in Blogosfera

Sal’tare
Au trecut doua zile de cand vestea plecarii lui nenea Dinica a umplut toata mass media. Si totusi printre tate stirile sau articolele existente imi place cand gasesc si reactii ca a Cristinei Bazavan. Si uite ca citind acesta parere de bun simt, mi-am adus aminte de multele momente din ultimul timp cand mi-am luat ramas bun de la cei ce au plecat “dincolo” si mi-am spus ca ar trebui sa ne amimtim impreuna. Daca vreti mi-ar placea ca azi sa continuam GHIDUL OPTIMISTULUI. Si credeti-ma ca a fi optimist sau a incerc sa ramai cu un pic de zambet pe buze, nu inseamna ca nu iti pasa de cel ce pleaca, ci mai degraba ca il pretuiesti atat de mult incat bu vrei ca cei ce raman in urma sa nu ajunga mai repede langa el, din cauza supararii.
Si recunosc ca imi palce la nebunie cum privesc oamenii de la tara “momentul” asta. Cum incearca ei sa isi aline DUREREA puternica prin PRIVEGHIUL de la capul mortului si cum isi amintesc mai ales nazbatiile hazlii. Ba mai mult, pentru ca durerea sa fie eliminata toata odata il/o bocesc pe cel/cea plecata, ca sa se elibereze toata durerea.
Ma intreba acum ceva timp cineva – DE UNDE STII TU MA CA DINCOLO E “CEVA”?
Logic, NU STIU NICI EU, ASA CUM NU STITI SI VOI. Insa optimist cum sunt am facut urmatorul calcul:

Daca nu cred si imi fac sange rau sau am simt frustrat sau imi plang anii care au trecut sau ma gandesc mereu la viitor cu groaza, CE AM CASTIGAT?

Pai castigurile posibile ar fi:

• un mic ulcer
• sau poate vreo boala de nervi
• stres – carea la randul lui imi aduce o suita intreaga de boli fizice
• un pesimism si o stare de sprit care ma fac partenerul perfect pentru SINGURATATE
• frici care imi taie tot elanul imaginativ si posibilitatea unei viziuni pe termen lung
• si probabil ca mai sunt, dar uite ca nu imi vin in minte exact acum. Insa cred ca ati inteles ideea in mare!

Si atunci DE CE SA NU CRED CA E CEVA DINCOLO? (chiar si cu riscul de a ma minti) Oricum mare parte din ceea ce traim e format si din minciunele sau minciuni. Asa ca inca una in plus, nu cred ca incurca!
Aaa se pune problema ca nu avem dovada EXISTENTEI si principiile nostre nu ne lasa sa credem? Sa fim seriosi, cate principii sau reguli nu incalcam zilnic, doar ca sa ne fie un pic mai bine. Asa ca de ce nu am face-o si pe asta? De ce nu am crede ca unchii, matusile, bunicii si inclusiv nea Dinica, nu stau acum sus pe un nor si se uita la noi? De ce nu as crede ca in fiecare seara doi barbati (reprezentati de bunicii mei) vin si ma mangaie pe suflet ca sa dorm linistit? De ce nu as crede ca atunci cand ma uit dimineata cer si ii salut, ei ma saluta in cor si imi ureaza sa am o zi buna? Doar pentru ca nu ii vedem? Pai nici gripa AH1N1 nu o vedem, da’ uite ca purtam masti ca nebunii de frica ei.
Ziceti voi ca nu am eu dreptate si ca nu e asta un mod foarte bun de a ne trata sufletele?
(Sursa imaginii Andreea Petra)
Andrei
KIP IN TACI

Sal’tare
(Sursa imaginii Atelierul de fotografie)
Acum un an si jumatate va povesteam de un baraganean care plecase cu tot zambetul sau colo sus pe un nor, ca sa ne faca cu mana si sa ne spuna sa fim cuminti. Ei bine aseara un oltean a plecat din noua mea familie largita. Insa nu sunt trist, pentru ca nici el nu a plecat trist. A plecat, din cate ne-a spus matusa zambind. Si tot zambitori ne-a zis si noua sa fim cat stam pe langa el. Nu de alta, dar acolo sus in cer acum s-a intalnit cu colegii sai, profii de atelier de la scoala si cred ca s-au apucat deja de taiat la traforaj. Din pacate, cred ca si unii dintre elevii lor sunt acolo. I-a pus tusa in cosciug un pieptan, o palarie noua si batista, ca tare fudul a fost unchiul la viata lui. Nu iesea din casa, pana nu ii statea lui freza asa cum vroia, sau pana nu aseza coltul batistei ce iesea din buzunarul de la piept al costumului, in asa fel incat sa fie perfect simetrica. Aaa, daaa si acu’ poate din nou, acolo in cer, sa isi conduca Oltcitul cel vechi si sa mai mestereasca la el. Cititi mai multe…»

Sal’tare
Am fost odata ca niciodata, un om mic care descoperise netul. Ei si odata cu descoperirea netului am descoperit ulterior si e-mail-ul. Si primul cont pe care l-am avut, a fost la kappa. De ce tocmai aici ? Daca o sa ma intrebati, nici eu nu stiu! Ce stiu insa sigur, e ca acest frumos cont mi-a fost aproape cam toata facultatea si un pic dupa. Era perioada aia cu dial-up, perioada aia in care reuseam la Net Cafe, in 10 minute sa trimit vreo 10 mailuri cu atasari de documente (ca era taxat netul acolo, la minut, nu la ora ca in alte partzi, pe undeva pe la Kogalniceanu). Perioada in care credeam ca ma voi anagaja la mama zmeilor (tocmai pe langa Campina, undeva pe DN1). Ei si uite ca din navigare in navigare i s-a cam luat baiatului de contul de la Kappa. Auzise si de messenger. Asa ca iata cum acesta casutza, care ii fusese aproape, la bine si la greu, destul de mult timp, a cazut in dizgratie si a fost lasata in voia spamului. Mai intram eu la 2 sau 3 saptamani sa o mai curat, dar deja devenise ca o fata batrana si fara zestre (pe deasupra), pe care nici un pretendent nu o mai vrea. Cititi mai multe…»