Parerile Artistului in Blogosfera

Sal’tare
Am o boala inca de prin liceu cu RADIOUL. Si dupa cum v-am mai povestit si alta data mi-am dorit extem de tare sa ajung sa fac radio. Insa un nenea care stia cu ce se papa radioul, m-a chemat si mi-a demonstrat ca nu e de mine si ca ma chinui degeaba. Insa dragostea pentru ascultarea “urlatorului de serviciu din casa” a ramas. Si uite ca de vreo 15 ani tot vad “perechi, perechi prezentatoare de emisiuni care se potrivesc de minune (el si ea). Si imi aduc aminte asa scurt de Teo Trandafir si Cristi Tocan sau mai noi un pic de Monica Anghel si Bogdan Miu la Europa FM, iar de vreo cateva luni i-am descoperit pe Raluca Moianu si Johann Pohrib la Gold FM.
Si ma reintorc la TITLU. De ce imi trece gandul asta prin cap? Pentru ca se inteleg prea bine. Sau cel putin asa stiu sa ne arate noua. Si par doi oameni veseli, care au facut dragoste toata noaptea, au dormit vreo 2 ore si ne prezinta emisiunea dintre cerceafuri, cu cafeaua la nas, glumeti, zambareti si plini de verva. Ba mai mult! Nu se pot abtine sa nu isi arunce “sageti” ca intre indragostiti.
Apropo voi mai stiti d’astia la alte RADIOURI? Sau sunt si perechi reale (sot & sotie / iubit & iubita) care chiar fac emisiuni impreuna si care creeaza o atmosfera ca cea prezentata de mine mai sus?
(Sursele imaginilor ExTreaM.Ro & Hai hui 2 – Ganduri calatoare)
Andrei
KIP IN TACI

Sal’tare
Vineri seara am avut placerea sa il intalnesc pe Paul Dimulescu in sfarsit. Zic “in sfarsit”, pentru ca ne cam chinuim de vreo 2 luni sa ne vedem si fie programullui de la job sau fie programul nostru cu bebe au fost impedimente care nu ne-au lasat. Si recunosc cat pot de sincer ca e prima intalnire cu un om din on-line la care am discutat mai putin de 20 de minute adunate despre On-line. Si e placut, pentru ca de fapt socializarea o faci ca sa cunosti si o alta fata a acelui om, nu sa afli lucruri mai multe despre el “cel virtual”. Lucruri pe care de altfel, daca ai sta sa “sapi” un pic mai atent, le-ai descoperi singurel. Si totusi despre ce am discutat? Pai am povestit “primele betii”, apoi primele incercari de a lucra in radio ale mele (soldate cu N-AM FRATE CE CAUTA, CU VOCEA ASTA DE EUNUC ACOLO!), apoi primele sale incercari saoldate cu SUCCES din radio. Logic nu am putut trece asa de usor nici de subiectul FEMEI, ca la bere este imposibil sa nu vina si momentul asta tare placut. Sigur ca a fost foarte tare ca la masa aveam cu noi si o reprezentanta a sexului frumos, care era “contragreutatea” ce ne tinea aproape de realitate. Ca daca era sa fim doar noi doi, o dadeam in d’alea grele CU CATE AI VREA SA TE…? sau CAT DE MARE AR TREBUI SA FIE, CA SA…? si alte asemenea, deja clasice pentru momentul “LA BERE CU BAJETII”. Si ca la orice bere aproape “barbateasca” ne-am facut si planuri. Si anume trebuie sa incercam un local din ala de cartier, pe care Paul l-a vazut deja si sa ne amintim #protomanele.Insa momentan suntem in cautarea doritorilor de bere si mici si ascultatori de asa ceva, ca e cam gay sa mergem in doi sa dam drumul la muzici de genul asta si sa turnam in noi bere si mici. Asa ca doritorii se pot inscrie aici linistiti.
(P.S. Sa nu uit! Pentru cei care sunteti bloggeri si care cititi ce am scris eu aici, cred ca “socializarile” astea in 3 sau maxim 4 oameni, fac mult mai bine decat 100 de party-uri sau tweetmeet-uri, pentru ca relatiile care se creeza sunt mult mai profunde!)
Acum sa trec la partea a doua a titlului – IARNA. La mine asta e prima data din aceasta iarna cand ajung sa dau si eu zapada de la noi din curte, pentru ca pana acum ai nostrii erau campioni la dat zapada. Cand ajungeam ziceai ca la noi in curte e in centru langa guvern si parca nici nu a trecut iarna pe acolo. Si duap cum spuneam si iernile trecute frate, e tare placut sa dai la zapada. Parca sunt nascut cu ea in sange. Probabil am fost eschimos intr-o viata anterioara sau poate caine husky Insa si mai placut dupa procesul de curatire a zapezii, mai placut e vinul fiert, mirosul de scortisoara, zambetul Mateiului nostru cel mic privind la spectacolul alb ce se desfasoara in fata geamului si mirosul asta de sarmale de la bucatarie care impreuna cu vremea de afara, ma duce cu gandul la Craciun.
Cam atat! Astea sunt gandurile mele duminicale!
Andrei
KIP IN TACI

Sal’tare
Va povesteam ieri ce mi-a placut si ce nu din cartea lui Zamfirescu despre mahalaua veche interbelica si tot acolo va spuneam ca o sa revin sa vad ce a ramas din acea entitate. Ce s-a mostenit in aproape 100 de ani de atunci, din acel pestrit, pastelat si contrastant univers…

• In primul rand au ramas niste case ce ar putea fi usor introduse intr-un circuit tursitic de vizitare ale unor opere arhitectonice vii. Ce pacat insa ca de atunci si pana acum, celor mai multi dintre noi, ne-a disparut cheful de a mai privi o casa “artistica” minute in sir si mai ales, ce pacat ca nici unul din noi nu mai avem orgoliul de a ne face macar o parte a fatadei, o mica opera de arta. Nuuu! Astazi cele mai multe sunt polistiren, CM 11, OSB si culori cat mai tipatoare (roz, galben, verde fosforescent). Si aici vorbesc de partea “mahalalelor” ce erau pe vremuri unde este acum centrul Bucurestiului
• Daca insa mergem catre marginea Bucurestiului si ne pierdem pe strazi din cartiere precum Rahova, Giulesti, Ferentari, 23 August, Pantelimon, Berceni, Balta Alba… vom gasi cu siguranta si case mici, cochete si pe care “patina timpului” se vede clar. Sigur ca si aici foarte muuulte ori dispar, ori sunt “renovate” fara a se mai pastra vechea forma. Insa aici nu constructiile dau vechiul farmec mahalalei, ci curtile mici cu multa verdeata in ele, cu pomisori mici, cu vita de vie, cu flori. Si in foarte multe din cartierele de care ca spuneam mai sus inca mai poti gasi foarte multe bolte de vita de vie, straturi de flori pe 2 metri patrati, leagane pentru copii inghesiute intr-un colt al curtii sau starturi de flori cu latimea de 20-30 de centimetri la poarta. In cartierele astea inca mai poti mirosi in fapt de seara Regina Noptii proaspat udata si pe undeva prin luna Iunie inca te poti imbata cu mirosul teilor infloriti. Sigur ca tot in cartierele astea poti inca vedea batai in strada, masini incendiate, salvarea in miez de noapte, chemata la o petrecere tiganesca, sa ia “victime”. Insa “de atunci” si pana acum , doa mijlocele de locomotie s-au schimbat. Atunci ii duceau pana la primul spital cu birja sau cu caruta. Sigur ca e trist ca s-au mostenit si obiceiurile proaste, insa asta e realitatea cruda
• Legatura cu comunitatea insa a disparut. Imi povestea bunica-miu ca exista pe vremuri un DEPUTAT DE STRADA, si pentru actiunile care afectau imediat lumea si care puteau fi facut cu “forte proprii”, el se ocupa de organizare. Asa au pus din cate am inteles, prima oara piatra pe strada din Balta Alba unde m-am nascut. Mai apoi cand veneau zapezi mai mari sau mai mici, in prima dimineataera adunare ad-hoc pentru dat la zapada, pentru ca pe vremea aia mahalalele nu vedeau deszapezire. Si apropo tot de comunitate, cel mai rau imi pare de faptul ca nu mai vedem taranii care sa vina la poarta cu produse agricole. Sigur ac pe vremea aia erau cu cobilite. Azi poate ca ar veni cu vreun Aro sau un Logan, insa la cat de multe aprobari si taxe le pune statul agricultorilor, astia si-au luat gandul de la acest obicei
• Gradinile de vara, berariile si locurile romantice pline de verdeata si cu cel putin un muzicant care sa intretina atmosfera au disparut total. Era frumos sa iti bei berea pe acordurile unei viori sau cu un acordeon la masa sau cu un tambal vesel. Insa nu mai e la moda. plus ca si muzica pe care o fac un viorile, tambalurile sau acordeoanele tiganilor de azi nu mai sunt atat de placute ca alta data. Azi plang, rag si injura. Atunci picurau dragoste, plageau suav sau jucau draceste si placeau tuturor. de la boieri si cucoane, la vagabonzi si muncitori murdari din cap pana in picioare de mizerie. Azi toti suntem mai mult sau mai putin curati la exterior, da’ nu prea mai suntem atat de “curati la interior”!

Sau poate m-am nascut eu si traiesc in secolele in care nu ar trebui?
(Image sources Mahala.Com.Au, Blog de Bucurestean si Metropotam)
Andrei
KIP IN TACI

Sal’tare
Au trecut doua zile de cand vestea plecarii lui nenea Dinica a umplut toata mass media. Si totusi printre tate stirile sau articolele existente imi place cand gasesc si reactii ca a Cristinei Bazavan. Si uite ca citind acesta parere de bun simt, mi-am adus aminte de multele momente din ultimul timp cand mi-am luat ramas bun de la cei ce au plecat “dincolo” si mi-am spus ca ar trebui sa ne amimtim impreuna. Daca vreti mi-ar placea ca azi sa continuam GHIDUL OPTIMISTULUI. Si credeti-ma ca a fi optimist sau a incerc sa ramai cu un pic de zambet pe buze, nu inseamna ca nu iti pasa de cel ce pleaca, ci mai degraba ca il pretuiesti atat de mult incat bu vrei ca cei ce raman in urma sa nu ajunga mai repede langa el, din cauza supararii.
Si recunosc ca imi palce la nebunie cum privesc oamenii de la tara “momentul” asta. Cum incearca ei sa isi aline DUREREA puternica prin PRIVEGHIUL de la capul mortului si cum isi amintesc mai ales nazbatiile hazlii. Ba mai mult, pentru ca durerea sa fie eliminata toata odata il/o bocesc pe cel/cea plecata, ca sa se elibereze toata durerea.
Ma intreba acum ceva timp cineva – DE UNDE STII TU MA CA DINCOLO E “CEVA”?
Logic, NU STIU NICI EU, ASA CUM NU STITI SI VOI. Insa optimist cum sunt am facut urmatorul calcul:

Daca nu cred si imi fac sange rau sau am simt frustrat sau imi plang anii care au trecut sau ma gandesc mereu la viitor cu groaza, CE AM CASTIGAT?

Pai castigurile posibile ar fi:

• un mic ulcer
• sau poate vreo boala de nervi
• stres – carea la randul lui imi aduce o suita intreaga de boli fizice
• un pesimism si o stare de sprit care ma fac partenerul perfect pentru SINGURATATE
• frici care imi taie tot elanul imaginativ si posibilitatea unei viziuni pe termen lung
• si probabil ca mai sunt, dar uite ca nu imi vin in minte exact acum. Insa cred ca ati inteles ideea in mare!

Si atunci DE CE SA NU CRED CA E CEVA DINCOLO? (chiar si cu riscul de a ma minti) Oricum mare parte din ceea ce traim e format si din minciunele sau minciuni. Asa ca inca una in plus, nu cred ca incurca!
Aaa se pune problema ca nu avem dovada EXISTENTEI si principiile nostre nu ne lasa sa credem? Sa fim seriosi, cate principii sau reguli nu incalcam zilnic, doar ca sa ne fie un pic mai bine. Asa ca de ce nu am face-o si pe asta? De ce nu am crede ca unchii, matusile, bunicii si inclusiv nea Dinica, nu stau acum sus pe un nor si se uita la noi? De ce nu as crede ca in fiecare seara doi barbati (reprezentati de bunicii mei) vin si ma mangaie pe suflet ca sa dorm linistit? De ce nu as crede ca atunci cand ma uit dimineata cer si ii salut, ei ma saluta in cor si imi ureaza sa am o zi buna? Doar pentru ca nu ii vedem? Pai nici gripa AH1N1 nu o vedem, da’ uite ca purtam masti ca nebunii de frica ei.
Ziceti voi ca nu am eu dreptate si ca nu e asta un mod foarte bun de a ne trata sufletele?
(Sursa imaginii Andreea Petra)
Andrei
KIP IN TACI

Sal’tare
In uikend am dat la televizor peste un film vechi si superb: Podurile din Madison County. Si pentru ca m-a “atins” un pic la coarda sensibiloasa “subiectul” am chef sa imi pun intrebari pe aici!
In primul rand m-am intrebat care ar fi ideea centrala a filmului? Cred ca DORINTELE REPRIMATE, pentru siguranta oferita de un anumit statut pe acre ti-l ofera viata la un moment dat. Nu de alta, dar Meryl Streep asta facuse. A renuntat la visele ei pentru a avea o familie unita si fericita. Era sau este pentru fiecare din noi o solutie pentru ca si tu si cel de langa tine sa evolueze, dar fara sa calcam dorintele celui de langa noi in picioare sau fara sa uitam de cel de langa noi? Cred ca exista… ne putem pune MEMENTO-uri pentru “peste 10 ani”. De exemplu, dupa ce copiii se fac mari, casa e terminata si toate functioneaza OK vreau sa plecam odata la 2 saptamani la plimbare. Problema e ca tot tragand sa iti indeplinesti dorintele ai uitat cum e cu distractia si cum se face. Si deja ti se pare un pic puerila plimbarea (si tie ca femeie si tie ca barbat). Si totusi ce ar trebui facut? Pai cred ca ar mai trebu sa mai adaugam inca un memento – REDESCOPERIREA TA EMOTIONALA. Pai si cum s-ar traduce “nebunia” asta? Din punctul meu de vedere, ar fi de fapt redescoperirea spontaneitatii, placerii de a face intoarceri de 180 de grade sau de a face alegeri nebunesti, mai degraba potrivite tineretii sau adolescentei, decat varstei a doua. Si cred ca cireasa dupa “tortul emotional” e SEXUL. Stiu ca probabil suna ciudat, insa sexul la varsta a doua si acceptarea lui nebuneasca cu to felul de “condimente”, ofera cuplului acea rezerva de optimism perfecta pentru a da frau liber pentru a face cele de care vorbeam mai sus.
Si cred ca ar mai fi un MEMENTO pe care insa nu al trebui sa il programam, ci ar trebui sa ni-l “tatuam” pe creier:

SA NU REPETAM GRESELILE (ALE NOASTRE SAU ALE CELOR DE LANGA NOI)!

Si de fapt asta e ideea titlului. Nu tre’ sa-i judecam pe cei de langa noi, ca au inselat, ca au fugit, ca au parasit in tinerete! A fost alegerea lor si nu prea mai are nici un sens sa le scoatem ochii. Important este sa nu le facem noi acum si sa stim sa iertam.
P.S. Poate vi se pare un pic cam fatalista ideea, insa cred ca e mai degraba “economica”. Pentru ca oricum trecutul nu avem cum sa il mai schimbam. Sigurul lucru pe care tre’ sa il invatam din el sunt concluziile!
Andrei
KIP IN TACI